Asta nu-i neapărat o poezie.

Fără rimă, ritm sau alte șiretlicuri,

Vreau să recunosc a vieții ironie

Și să mă amuz de orișice nimicuri.

Scris-am cu un timp în urmă-o scurtă poezie

În care-mi exprimam regretul la trecerea unor 8 luni

Ce nu îmi aduseseră dorințe împlinite

Ci numai amăgeală și minciuni.

Ei bine, orișicât de mult mă doare

Totuși nu pot să nu consemnez

Că trecut-au doi ani pe sub soare

Și la ăla negru s-a dus tot ce venerez.

Și da, știu, că rima doare și cu soare

Nu e tocmai cea mai bună

Dar să mergem mai departe,

Că nici poezia nu e tocmai strună.

Revenind deci la idee,

Dacă dup-opt luni pierdusem rostul

Acum c-au trecut doi ani

Spun ca s-a dus dracului totul.

Ce vise pierdute sau amintiri uitate?

Ar fi bine dac-aș avea un vis pierdut

Căci ast-ar însemna că mai am totuși ceva!

Ei bine: zero (și e de-ăla absolut).

În fine, hai să nu lungesc povestea

Căci dacă-i prea lungă s-ar putea să nu se termine frumos

După cum prea bine Hemingway o spune maiestuos;

Ideea-n sine cred c-ați înțeles:

Hazul și necazul să le-amestecăm cu interes;

Singura curiozitate care mă ciupește-acum:

Oare ce-o fi când se vor fi dus trei ani pe drum?

Dar pân-atunci mai bine să ne amuzăm

De titlu, ironie sau situația în sine!

Versul șchiop să nu îl criticăm

Iară pân' la anul: numai bine!

A, și fiindc-am zis că nu pun rimă,

Ritm sau alte șiretlicuri poetești

M-am luat cu vorba și-am uitat puțină.

Deh, așa e când stai la povești.