Poveste de Sfântul Valentin

Un el născut de Sfântul Valentin.

O ea născută de Dragobete.

S-au cunoscut întâmplător.

Până aici cele scrise mai sus par a fi începutul unei poveşti de dragoste de succes. Dar citiţi mai departe...

Imaginaţi-vă că s-au cunoscut undeva departe şi au fost împreună atât timp cât a durat o excursie de vacanţă. Îndrăgostiţi ca la prima iubire, până peste urechi, dar obligaţi de soartă, s-au despărţit cu promisiuni de-aşi scrie.

Şi şi-au scris.

Închipuiţi-vă însă că la vremea aceea (1965), făcând amândoi parte din ţări de „democraţie populară", limba comună de înţelegere în scris (ca şi prin viu grai) a fost limba rusă. Dar dragostea nu cunoaşte oprelişti şi şi-au mulţumit lor înşişi că au fost elevi buni la vremea lor şi au învăţat limba rusă în şcoală.

Abia sosită acasă fata aştepta cu nerăbdare să primească o scrisoare.

N-au trecut două zile şi poştaşul a lăsat în cutia poştală aşteptata scrisoare.

Fata i-a răspuns şi peste trei zile a primit alta.

Scrie răspunsul, îl duce la poştă şi când ajunge acasă constată că între timp, în cutie a mai sosit o scrisoare.

Scrie răspunsul, pleacă cu scrisoarea la poştă, dar nu se limitează doar la a o trimite, ci pentru a fi sigură că preţioasa corespondenţă nu se va pierde niciodată îşi închiriază o căsuţă poştală în incinta poştei. Desigur, se gândea că nu-i va fi greu să o verifice întrucât poşta era în drumul ei spre şcoală şi la 5 minute de casa ei.

Poşta era o clădire nouă, somptuoasă, la care se accedea urcând cca. 10 - 12 trepte, iar interiorul avea spaţii largi, luminoase.

Normal, dacă ai cutie poştală, te duci de 5 ori pe zi: „Bă! N-am primit vreo scrisoare?" şi bineînţeles, întotdeauna, era câte o scrisoare, fiindcă aşa cum am mai spus, aceşti trăzniţi începuseră a-şi scrie si câte trei scrisori pe zi, care asigurau astfel un flux continuu şi câte o scrisoare mereu prezentă în cutia poştală.

Într-o bună zi, ducându-se la poştă să-şi verifice cutia poştală, fata a crezut că a intrat în Paradis; şi asta nu pentru că soarele pătrundea prin pereţii-ferestre ale holului poştei încât totul părea transparent, aerat, cu alte cuvinte nu spaţiul ia creat această impresie, ci parfumul puternic, care aproape o dărâma, cu care poşta era plină.

Fata a simţit, i-a plăcut, s-a ameţit, dar abia când şi-a deschis cutia poştală era să cadă jos lovită de mirosul puternic, care, se degaja din micuţa scrisoare ce aştepta să fie ridicată şi citită. În momentul respectiv,  panica a cuprins-o, temându-se să nu o acuze cineva că a îmbălsămat poşta.

Şi-a luat scrisoarea şi-a fugit rapid acasă. Câmpuri de trandafiri mergeau alături de ea, pe ea şi împrejurul ei, până acasă. Singurul ei gând era: „Să nu creadă lumea că eu m-am parfumat în halul ăsta!"

Ajunsă acasă nici n-a mai stat să deschidă scrisoarea ci s-a mulţumit să stea şi să viseze la ea şi fără să vrea rememora primele cuvinte ale poeziei pe care iubitul i-a scris-o: „Bucuria mea, chinul meu cel greu / Învălmăşală dureroasă a zeci de gânduri"

Aşa au urmat o primăvară şi o vară pline de corespondenţă, s-a apropiat toamna, corespondenţa acumulata ajunsese să numere câteva sute de scrisori, dar fata încetează să mai scrie, iar corespondenţa se suspendă. Nu, nu fiindcă s-au despărţit. Fiindcă fata a plecat (având bilet doar „dus") în ţara băiatului unde s-au căsătorit!

Din păcate, deşi produsul căsătoriei lor a fost un copil ce s-a născut între Sfântul Valentin şi Dragobete, din dragoste şi din corespondenţă n-au mai rămas nici măcar amintirile, acestea fiind devorate complet de un divorţ de 7 ani ce a urmat unei căsătorii de doar 3.

Oricât de tristă şi de dezamăgitoare ar fi această poveste, în urma despărţirii lor definitive şi a reîntoarcerii fetei acasă, peste aproximativ 20 de ani aveam să mă nasc eu.