Sentimente

De fiecare dată e la fel.

De fiecare dată este absolut la fel.

Aceleaşi gânduri, aceleaşi priviri, aceleaşi sentimente.

La fiecare început ai impresia că drumul acesta, pe care acum începi a-l parcurge, va fi drumul pe care vei merge până la sfârşit. Iar in realitate, te trezeşti a doua zi luând-o de la capăt.

La fel ca-ntr-un carusel te învârţi într-un cerc, experimentând bucurii, dezamăgiri, vise şi realizări. Nu contează decorul, nu contează locul pe care te afli, important este că te roteşti mereu în acelaşi cerc.

De fiecare dată îţi spui că acum este ultima rotaţie, că de data asta te simţi împlinit, că nu-ţi poţi imagina altfel restul vieţii.

Apoi ceva se întâmplă şi observi că mai ai încă o tură.

Şi tot ceea ce te motivează să mai faci acea tură este speranţa că poate de data asta vei găsi acea energie mirifică, acel farmec, acel zâmbet de neuitat, acea muză care să îţi permită să sari din carusel, să ieşi din cerc şi să intri într-o spirală în care fiecare rotaţie te aduce în acelaşi punct, dar la alt nivel.

Aştepţi acea zeiţă care să te poarte pe spirala evoluţiei.

Însă până reuşeşti, nu faci decât să repeţi şi să te repeţi.

Unii vor spune că este imaturitate, alţii vor spune că e ceva perfect normal, dar în realitate este acelaşi cod sursă care se re-execută iar şi iar şi iar. Este acelaşi algoritm care testează şi retestează diferite variabile într-o buclă pe care nu o va părăsi decât atunci când rezultatul testului va fi cât mai aproape posibil de valoarea prestabilită, hard-codată în adâncul sursei.

Parc-am fi nişte roboţi sentimentali, parc-am fi nişte computere ce caută perfecţiunea, dar în realitate suntem oameni în căutarea fericirii.

Şi în final apare următoarea întrebare: pentru problema fericirii, ce nu există? Soluţia sau algoritmul?