Culoarea semaforului

De ce este oare atât de greu pentru unii dintre pietoni să aştepte şi să traverseze abia atunci când semaforul le permite acest lucru?

Merg pe stradă şi privesc cum tineri, copii, adulţi şi bătrâni se năpustesc asemenea barbarilor să traverseze străzile, printre maşini şi printre tramvaie, străduindu-se din răsputeri să ajungă pe trotuarul de vis-a-vis întregi, pentru a continua mai apoi să meargă liniştiţi, fără nicio grabă.

Sunt oameni cu câte-o plasă în mână, ieşiţi la plimbare sau pentru a cumpăra ceva uşor, oameni care se întorc de la servici sau de la şcoală şi care nu pot să conceapă că sănătatea lor este mai importantă decât evitarea unei întârzieri de două minute.

Pe oricare dintre aceşti pietoni i-ai întreba de ce au traversat pe roşu, ai primi acelaşi răspuns: „Mă grăbesc!" (să lăsăm deoparte răspunsurile puerile de genul „N-am fost atent", „N-am văzut că e roşu", sau „N-am ştiut ce-nseamnă stâlpul ăla cu becuri colorate!").

Aş fi de acord dacă nu aş cunoaşte faptul că cei care dau acest răspuns („Mă grăbesc") traversează în fiecare zi, de nenumărate ori, pe roşu. Astfel, ipoteza unei grabe subite cade; nu poţi spune că în fiecare zi se întâmplă ceva care să te oblige să întârzii, nu poţi spune că te grăbeşti să ajungi mai repede la piaţă, ş.a.m.d.

Motivul real care îi determină pe cei ce traversează pe roşu este de fapt lipsa educaţiei. Da, Da! Lipsa unei educaţiei referitoare la comportamentul pe stradă.

Numai o persoană lipsită de educaţie poată se afirme că a traversa pe roşu nu reprezintă un lucru rău. Şi în această categorie intră oameni de toate vârstele. Văd tineri şi bătrâni, laolaltă, care traversează care-ncotro, pe roşu.

A traversa pe roşu este o greşeală! Este un lucru rău! Şi asta deoarece în primul şi în primul rând înseamnă încălcarea unei legi! În al doilea rând înseamnă punerea vieţii tale şi a celor din jurul tău în pericol şi în al treilea rând se mai încurcă şi traficul!

Poate veţi râde şi veţi spune: „Ce fraier! Cui îi pasă de legi?!"

Răspunsul este simplu: CHIAR VOUĂ!

Da! Atâta vreme cât vreţi ca hoţul care vă fură să fie prins, atâta vreme cât vreţi ca firma cu care aţi semnat un contract să-şi respecte angajamentul, atâta vreme cât vreţi o deducere la impozit, înseamnă că vă pasă de legi!

Pe de altă parte, pentru a judeca şi în sens invers, ce-ar fi dacă absolut toată lumea ar traversa când i s-ar năzări? Şi vorbesc aici de pietoni, de maşini, de tramvaie, de autobuze, absolut toţi.

V-ar conveni să trăiţi într-un haos şi-ntr-un vacarm?

Poate veţi spune acum: „aşa ceva nu se poate întâmpla doar fiindcă traversez eu pe roşu!"

Această afirmaţie subliniază următoarea problemă: fiecare se aşteaptă ca ceilalţi să facă ceva pentru el, dar el să nu facă nimic pentru ceilalţi.

O societate este construită din indivizi. Pentru a trăi în condiţii bune, această societate are nişte reguli care trebuie respectate de către toţi indivizii.

Pentru a primi respect trebuie să fii tu primul care să respecţi. Povestea cu „lasă-l pe altul să facă primul pas" nu ţine.

La fel şi cu traversatul. Fiecare va răspunde atunci că numai el traversează aiurea şi drept urmare el este prea puţin pentru a crea un haos. Şi ce se obţine? O masă de oameni care privesc numai la ei.

Se va ridica probabil întrebarea: „Ce contează dacă este haos sau nu? Oricum, ordinea la ce e bună?"

Contează foarte mult dacă e haos sau nu. O astfel de întrebare poate fi ridicată doar de către cei care nu înţeleg rostul ordinii.

Ordinea, în orice domeniu şi în orice loc, are menirea de a uşura şi de a accelera orice proces. (Prin proces înţelegând munca la birou, în fabrică, acasă, sau mersul pe stradă).

Efortul minim care trebuie depus pentru a menţine o ordine este compensat cu vârf şi îndesat de uşurinţa cu care se pot desfăşura procesele în acea ordine.

Şi pentru a reveni la educaţie trebuie spus că nici UE, nici politicienii, nici altcineva, nu poate aduce civilizaţia şi respectul în sânul unor oameni care le refuză. O societate nu poate deveni mai bună decât dacă toţi cei care o alcătuiesc devin mai buni.

Dacă nimic din cele ce am spus mai sus nu a contat pentru unii, atunci hai să spun lucrurilor pe nume: chiar credeţi că merită să riscaţi să vă rupeţi un picior sau să vă spargeţi capul, pentru a prinde un tramvai? Şi-mi veţi spune poate: „Cine nu riscă, nu câştigă!". Aşa este. Dar cei care folosesc această zicală cântăresc cu mare atenţie riscul şi câştigul. Poate că unora nu vi se pare mare riscul, dar atunci eu vă întreb: Care e câştigul?