Ce ne povestește motanul?

O dimineaţă frumoasă, însorită ci chiar caldă de-nceput de aprilie. Dimineaţă e o noţiune relativă: dacă tata se culcă la ora 2 noaptea, ca ieri, atunci astăzi, la ora 12 este dimineaţă, că tata este treaz de vreo oră (cu bunăvoinţă două).

După ce m-am jucat cu discul - un amărât disc din plastic transparent cu un diametru de 8 cm pe care nimeni nu a aflat cum l-am furat din capacul unui borcan - şi am răvăşit tot ce se numeşte covor şi covoraş, mama m-a pedepsit prin confiscarea discului. După un timp, mama, văzând că afişez o moacă abătută, deoarece nu reuşeam să-mi bag gura, cu cap cu tot, într-un ghiveci decorativ şi să-mi i-au discul înapoi, mi l-a dat chiar ea, cu mâna ei! Da ce, credea că o să mă joc fără să fac vraişte din nou? De data asta mi-a zis şi ceva ce nu pot să reproduc şi m-a fugărit făcându-mă să mă refugiez pe vitrina - muzeu a lui tata.

Deodată se aude o voce îngrozită - şi îngrozitoare - care urla cu 100 de decibeli un singur cuvânt: MAMA! MAMA! MAMA!

M-am înspăimântat teribil de aşa urlete şi am întârziat puţin cu raţionamentul logic:                                1. dacă urlă mama, mama, mama....o fi şi el un puiuţ speriat de moarte şi

2. dacă urlă mama, mama, mama... şi se află la mine în casă înseamnă că fiinţa înspăimântată este nimeni alta decât TATA!

Tata, ridicat pe picioarele din spate (oops! doar două are) la 1,93 m pe care-i are, dădea ca disperatul din mâini de parcă exersa înotul în plan vertical, iar faptul că avea capul aruncat pe spate m-a făcut să cred că, acolo sus este apă şi se îneacă ; el continua să strige, să invoce numele măs.... pardon, al mamei sale cu mare disperare.

Atunci am văzut că în casă intrase un animal zburător mare de tot: cam a suta parte din capul meu! Aici mi-ar fi plăcut să pot face o comparaţie cum făcea tanti Eta despre copaci; ea îi spunea Bunicii: „...erau doi copaci cât tine de groşi" iar Bunica se nevroza: „ ...ce are Eta asta că de câte ori vorbeşte de copaci îi compară cu mine?"

Animalul zbura haotic la nivelul tavanului printre globurile lustrei, speriat de necunoaşterea locului sau, mai degrabă de urletele lui tăticu.

Dihania era urmărită de patru perechi de ochi: două perechi de la mama şi tata şi două perechi proprii mei ochi. Cu ocazia asta am constatat că poţi fixa cu privirea doar din punct de vedere literar că altminteri cum spuneam dihania zburda nestingherită.

Când tata a rostit cuvintele magice „Mi-e frică, mama!", mama a luat un plici cu care l-a înarmat pe tata pe motiv că e înalt şi ajunge la nivelul tavanului unde zbura bâzdâgania.

Partea cea mai tare acum începe. Se chinuia bietul tata, ditamai hojmălăul, să ulucească zburătoarea (a milioana parte din trupul lui), timp în care mama îl încuraja cu „ Hai, hai că poţi" - ca în reclama cu armata - apoi cu „ Hai, hai ca la tenis, hai ca la badmington" dar degeaba: fiara nu se dădea bătută, de plici. La un moment dat când jivina zburătoare coborâse plafonul de zbor deasupra caloriferului, iar unghiul era bun pentru o poceală bună, tata a tras cu toată puterea în animal - aşa credea el - dar acesta deja era între geamuri; ghinionul meu a fost că lovitura cu care tata ratase bâzdâgania a fost dată cum spuneam cu toată forţa de care dispune (şi dispune bine...) şi a căzut drept în capul meu confirmând zicala cu „de ce a murit pisica: de curiozitate" că prea m-am fâţâit să văd crima în direct. Bruta zburătoare a intrat însă, ca fraiera, între geamuri, lucru care i-a fost fatal. Dacă tata ar fi ratat-o şi acolo, când mi-aş fi revenit din năuceala cauzată de lovitura recepţionată, aş fi râs copios. Crăcănat de ameţeală, abia într-un târziu am zărit amărâta bâzdâganie căzută pe jos, încă pâlpâind din aripioare, deşi privirea mea era de mult aţintită asupra trupuşorului ei fragil. Care brută, care fiară, care jivină??? Aş, o ceva între gândac şi fluture, o fiinţă fragilă de 5 cm, dar zborul o făcea să pară feroce, crudă!

Mama mormăia ceva de genul „ ah, bietul Steevy" (adică eu) dar tata încă în atac de panică îi dă mamei sarcina de „curăţător" că tot a făcut-o el pe kilerul. Mama îi cere o bucăţică de hârtie să ridice cadavrul. Tata se zgârceşte în a-i da o hârtie de calitate: soseşte cu sulul de hârtie igienică din care rupe - staţi jos, să nu cădeţi - nu mai puţin de un metru şi 30 cm hârtie! Am regretat că nu pot vorbi că i-aş fi spus că mama n-a făcut pe ea ca să fie nevoie de atât metraj! Normal că şi mama a bombănit ceva în acest sens iar tata a zis că s-a gândit ca ea să se protejeze de atingerea cu fiara. (Care fiară...?)

Eu mă uitam la gângănica pe care mama o analiza neştiind dacă este sau nu un fluture fiindcă avea aripi pudrate, cafenii, şi a dat verdictul: „o fi un fluture de noapte de sex masculin". „Bine că le ştii tu pe toate, am gândit eu". Că dacă era fluture la-ş fi mâncat ca pe acela prins cu un ac între două hârtii de se mira mama, a doua zi, unde i-a dispărut mortăciunea pentru insectar.

Mulţumesc tata, că după ce mama a curăţat scena crimei, după ce ţi-ai revenit, ţi-ai adus aminte că eu am fost victima colaterală şi te-ai gudurat pe lângă mine cu alintări, mângâieri şi pupături! Şi cu etc.!

Intre două pupături şi două regrete exprimate verbal: „N-am vrut, Steevy", tata are o revelaţie:

„Privind pe fereastră cu o jumătate de oră în urmă am văzut o ceva creatură care dormita sau era moartă pe balustrada balconului....am crezut că e o libelulă moartă..."

P.S. A doua zi pe la aceeaşi oră 12 ne-a intrat în casă o insectă puturoasă. Mama a ucis-o - evident în urma ţipetelor piţigăiate a lui tata - cu o bucată de marmură neagră pe care mi-a vârât-o sub nas ca să mă conving de mirosul afurisit.

Tanti Ani a lui tăticu avea o vorbă cum că tot cretinu', când scrie ceva, nu se lasă până nu bagă un P.S.

O fi de bine?